“Cartierul Orbilor”

Toţi chişinăuienii au auzit cîte ceva despre acest cartier. “E undeva pe la Telecentru, lîngă televiziune”, îmi spune un trecător pe care l-am întrebat cum să ajung la casa Marianei şi Gheorghe Donii, ambii persoane cu dizabilităţi vizuale.

Ora 19. Am stabilit întîlnirea cu Mariana la această oră. Mi-a aspus că trebuie să îşi aducă copilul, pe Dorin de la grădiniţă. Bat la uşa apartamentului în care locuieşte, dar nimeni nu răspunde. Ies în curtea blocului şi o aştept afară. Între timp urmăresc nişte copii mici cum se joacă de-a prinselea în faţa noului bloc construit pentru persoanele cu dizabilităţi de vedere, unde au primit locuinţă şi familia Donii.

Mă uit la ceas. E ora 19 şi 20 de minute. La colţul clădirii apar două femei tinere mergînd la braţ.

„Sînteţi doamna Veronica?”

„Da. Dvs presupun că Mariana? Credeam că v-aţi răzgîndit şi nu mai doriţi să vorbiţi.”

„Nu.” Mariana dă privirea în jos, zîmbeşte emoţionată şi continuă.

„Nu vă supăraţi. Stăteam mai de o parte cu prietena mea şi ne uitam la dvs. Nu prea avem încredere în oameni necunoscuţi. A fost chiar acum un caz. Un vecin de-al nostru care nu prea vede a păţit-o. A venit la uşă lui un bărbat, i-a spus că este de la o asociaţie, a intrat la nevăzător în casă şi i-a furat telefonul mobil. Mi-era frică şi mie să nu păţesc la fel, aşă că am luat-o pe prietena mea să meargă cu mine.”

„Apoi eu mă duc?” întrebă prietena.

„Da, du-te, mulţumesc”.

Intrăm în blocul nou. Vreau să îi întind mîna să o ajut să urce scările, dar Mariana nu are nevoie de ajutor. Vede scările. „Eu nu sînt nevăzătoare. Văd 20 la sută. Pot să citesc, de aceea lucrez ca secretar cititor la firma „Coroana Universului”.

„Ce înseamnă secretar cititor?” o întreb.

„Cînd oameni de afacere vin la noi la firmă să încheie un contract şi este nevoie de cineva care să vadă ce scrie, pentru că şefii mei nu văd deloc, eu sînt persoana care le citeşte actele.”

Descuie uşa. Este o uşă metalică, gravată. Mă lasă să trec prima. Păşesc pe o podea nefinisată. Mă cheamă în odaia unde este cel mai bine. Podea de parchet. Intru încălţată.

„Să-mi las pantofii?”.

„Da, vă rog, că numai ce am terminat podeaua şi să nu se zgîrîie cumva.”

Mă aşez pe divanul uzat al celei mai dichisite odăi din apartament.

„Ziceaţi că lucraţi secretar cititor?” reiau firul povestirii.

„Da, dar pînă a ajunge aici numai pe unde nu am fost să-mi caut de lucru. E foarte greu pentru o persoană cu probleme de vedere să se angajeze. Am încercat să mă angajez la servicii simple. Nu ceream să fiu fotomodel. Am vrut la un restaurant din Chişinău să spăl vesela, m-au chemat să ne întîlnim şi cînd au văzut că am probleme cu ochii mi-au spus că mă vor suna. Aşa şi nu au mai sunat. Chiar dacă le-am spus că văd farfuria sau pot să port ochelari. Aici, la firmă îmi este bine. Este aproape de casă. Primesc 900 de lei pe lună (60 euro). Soţul lucrează şi el la „Coloana Universului”, este maistru şi produce placă pentru trotuar. Chiar dacă el vede mai puţin (5 la sută) primeşte mai mulţi bani. Pînă la 1400 lei pe lună. Depinde de cît produc,” se laudă Mariana cu agoniseala soţului.

Gheorghe nu este acasă. E la lucru. „Gheorghe vine mai tîrziu. Lucrează şi peste program, că poate am aduna bani să terminăm reparaţia în apartament. Odaia aceasta am mai scos-o în capăt, dar cealalată nu ştiu. De 2 ani ne chinuim să o „îmbrăcăm”, dar parcă degeaba.”

Mariana e bucuroasă că a reuşit să pună mîna pe acest apartament. Cîndva în această curte se afla căminul unei şcoli de meserii pentru nevăzători. Soţul ei avea o odaie. După aceasta căminul l-au închis, l-au demolat şi au început să construiască un bloc nou. În 5 ani au schimbat vreo cîteva gazde. Între timp, aştepatau apartament în blocul nou. „Au fost vremuri grele. Ni se cereau documente, acte care să demonstreze invaliditatea, dar pînă la urmă am primit apartamentul mult dorit. Nu ni l-au dat chiar pe gratis. Am achitat 50 euro pe metru pătrat”, îşi aminteşte Mariana de timpurile rele.

Mariana locuieşte cu familia sa în cartierul poreclit „al Orbilor”. „Nu ai vrea să îţi ai apartamentul în alt cartier?”o întreb eu.

„Lumea ne consideră izolaţi. Parcă trăim după alte reguli. Dar nu aş vrea să stau în altă parte. Aici sîntem toţi la fel. Cu dizabilităţi. Şi cînd are cineva o durere cel mai bine ne înţelege o persoană care are aceeaşi durere. Ne împăcăm foarte bine. Avem prieteni. E linişte. Nu prea umblăm noaptea pe drumuri. Cînd e ziua afară, nevăzătorii desluşesc umbrele, dar cînd se înnoptează nu mai înţeleg nimic. Aşa că preferăm mai mult să stăm în case”.

Este ora 20. „Hai să ieşim în curte să îl văd şi pe băieţelul tău”.

Dorin, un puşti cu ochi albaştri se joacă cu trotineta. „Dorin, vino la mama!”

„Nu mergi la şcoală?” îl întreb.

„Nu. Că am 6 ani. La anul.”

„Ştii să citeşti?”

„Da.”

„Chiar dacă nu mergi la şcoală?”

„Mama m-a ajutat să învăţ literele”. Dorin, crezînd că prea mult a vorbit cu mine, îşi ia trotineta şi se îndreaptă spre gloata gălăgioasă de copii care îl aşteaptă să continuie jocul.

Ne luăm rămas bun. „Îţi mulţumesc că ai acceptat să vorbeşti cu mine”.

„Dă să vă petrec pînă la colţul casei, pînă la răstignire”.

„Cine a făcut răstignirea aceasta?”

„Locatarii blocului. Am pus mînă de la mînă şi acum avem în cartier o răstignire.”

Este ora 20 şi 15 minute. Părăsesc, rînd pe rînd, blocurile cartierului. Ajung la intersecţie. Cartier ca toate cartierele. Doar sunetul semaforului pentru nevăzători, plasat la intersecţia străzilor Hînceşti cu Pietrarilor aminteşte că în preajmă sînt persoane cu dizabilităţi. Cartierul Orbilor.

Legenda pozei: Mariana şi fiul ei se plimbă în faţa blocului, 11 mai 2008 Chişinău